sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Cand norii intuneca cerul



Era o zi frumoasa de primavara. Vantul sufla usor, in timp ce soarele incalzea din ce in ce mai puternic.
Pe aleile unui parc, oamenii treceau grabiti, bucurandu-se totodata de caldura unui nou inceput de primavara. Totul in jur parea destinat sa te faca sa te simti bine.
Cu toate acestea, pe o alee laturalnica, pe o banca statea un baiat ce parea sa nu observe nimic din frumusetea ce-l inconjura. Pe obraji ii curgeau lacrimi. N-avea mai mult de 14 ani. Totusi, parea sa fie apasat de o grea povara.
Flaviu, caci asa il chema pe baiat, si-a sters lacrimile si a oftat. S-a adancit si mai mult in ganduri. Ele au zburat inapoi in timp, cand nimic n-ar fi putut lasa sa se intrevada furtuna ce va urma.
Se tragea dintr-o familie bogata, poate cea mai bogata din oras si, ca orice copil de bani gata, crezuse ca totul i se cuvine. N-a tinut niciodata cont ca alti copii, colegi de-ai lui, nu puteau visa sa aiba multe din lucrurile pe care el le avea si care nu insemnau prea mult pentru el.
Era mandru ca toti il laudau si cautau sa-i castige bunavointa. Nu era usor sa devii prieten cu el. isi alegea cu grija prietenii, pentru ca nu-i placea sa aiba in preajma lui copii ce nu se puteau ridica la nivelul lui. Era un elev foarte bun, caruia ii placea sa studieze mult. Cand tatal sau i-a adus de ziua lui un calculator, nu s-a dezlipit ore intregi de el. Gasea pe Internet multe informatii, pe care uneori le folosea la temele lui.
Era mandria tatalui sau. Desi il vedea mai rar acum, totdeauna acesta gasea timp sa se intereseze ce face fiul sau. il vedea si acum pe tatal sau spunand: „Flaviu, tata se pregateste sa intre in politica. Averea si pozitia pe care o am ma vor ajuta sa devin ceea ce imi doresc. Fac toate acestea pentru tine. Pentru viitorul tau“.
isi amintea si cum se imbolnavise cateva luni mai tarziu. Era pentru a doua oara in decurs de un an. Mama il dusese la medic, si acesta il internase. Acolo facuse analize peste analize, dar nimeni nu-i explicase si de ce trebuia sa faca atat de multe. Observase doar ca parintii lui erau mai trasi la fata si ca purtarea lor se schimbase. Nu-l mai imbratisau si sarutau asa cum faceau altadata. Nici macar pe Marius, fratele lui mai mic cu trei ani, nu-l mai lasau sa o faca.
„De ce, mami?“ intrebase Marius. „Flaviu e bolnav si are nevoie de mine. Daca el e bolnav, si eu vreau sa fiu. Asa am putea fi amandoi in spital impreuna“.
Nu putea uita reactia mamei:
„Niciodata sa nu mai spui asta. Tu trebuie sa stii ca Flaviu e bolnav si ca nimic n-o sa mai fie ca inainte. Tu nu poti nici macar sa te mai joci cu el“.
Amandoi copiii incremenisera, dar mama evitase sa mai spuna ceva si, luandu-si la revedere de la Flaviu, plecase cu lacrimi in ochi.
Atunci isi pusese el pentru prima oara intrebarea care avea sa-l macine multa vreme. „Ce se intampla cu mine? Ce am? Ce boala am de nu poate Marius sa se joace cu mine?“ isi asteptase tatal sa-l intrebe pe el, dar acesta nu venise.
Pentru prima oara, Flaviu se simtise singur. si acesta era doar inceputul. Vizitele parintilor sai erau din ce in ce mai rare si mai reci. Venise insa si ziua cand il luasera acasa.
„Flaviu“, ii spusese mama, „va trebui sa urmezi un tratament acasa. Ai nevoie de multe vitamine si proteine. Atunci cand iti va fi iar rau, va trebui sa mergi la spital. Pentru moment, e mai bine sa nu mergi la scoala“.
„De ce, mami? Am lipsit mult si trebuie sa recuperez ceea ce am pierdut“.
„Nu-ti fa griji. scoala nu mai e atat de importanta pentru tine“.
Flaviu ar fi vrut sa afle mai multe. Pana acum, mama ii spusese ca trebuie sa invete si sa nu lipseasca niciodata de la scoala, iar acum parea sa nu-i pese ca el va lipsi. Nu indraznise sa o intrebe mai multe, pentru ca observase lacrimi in ochii ei.
„Ceva se intampla“, se gandise el. „Ori eu sunt foarte bolnav, ori mama are o problema care o macina. Trebuie sa aflu“.
Masa de seara fusese intunecata ca o inmormantare. Tata nu prea vorbise cu el si evitase chiar sa se uite la el. in schimb, isi indreptase toata atentia asupra lui Marius.
Situatia devenise din ce in ce mai apasatoare. Flaviu nu mai intelegea nimic. Voia explicatii, dar nimeni nu i le dadea. Oricat de mult isi intreba parintii despre boala lui, nu primea nici un raspuns care sa-l multumeasca.
Venise insa o seara pe care Flaviu n-o va uita niciodata. Se trezise din somn si ii era sete. Se dusese inspre bucatarie, dar auzise vorbe in dormitorul parintilor. Tatal parea foarte suparat. Se oprise si ascultase:
„Situatia nu mai poate continua asa. Flaviu trebuie internat si lasat in grija celor competenti. Mai devreme sau mai tarziu tot va muri. Nu-mi pot permite tocmai acum, cand sunt alegeri, sa se descopere ca fiul meu este bolnav. il vom interna sub un alt nume si-l vom lasa acolo. Iar tu va trebui sa ma asculti. Va trebui sa uiti ca el exista“.
„E si copilul meu“, zise mama. „Nu pot sa-l parasesc. Are nevoie de noi“.
„Va trebui sa ma asculti. Soarta lui e pecetluita. in plus, ne poate imbolnavi si pe noi, mai ales pe Marius“.
„Dar la spital ni s-a spus ca, daca vom avea grija, nu va fi nici un pericol pentru noi“.
„Asculta, Marcela“, spusese tatal furios. „Ar fi in defavoarea carierei mele, abia inceputa, sa se afle ca am un copil bolnav de SIDA. Trebuie sa-l internam inainte ca eu sa apar pe lista candidatilor pentru Senat“.
Nu sunt cuvinte sa descrie ceea ce simtise Flaviu cand auzise toate acestea. Nici daca s-ar fi prabusit casa nu s-ar fi ingrozit mai tare.
„SIDA!!!“ ii explodase in minte. „SIDA!“ si totul se intunecase in fata lui. Cand in sfarsit isi revenise putin, se dusese la el in camera si plansese pana simtise ca nu mai are lacrimi.
„Am SIDA, iar parintii mei vor sa scape de mine pentru a nu fi o piedica in calea carierei tatalui meu. Parintii mei! Vor sa scape de mine. Nu voi permite asta. Voi pleca si ma voi razbuna. Mai bine mor singur decat intr-un spital plin de straini“.
Se imbracase in graba. Nu luase cu el decat buletinul pe care abia si-l facuse. Voia ca atunci cand va fi gasit mort, lumea sa stie ca este fiul senatorului Georgescu. Aceasta va fi razbunarea lui. Toti vor afla ceea ce tatal lui incerca disperat sa ascunda.
La toate acestea se gandea acum Flaviu, stand pe banca. Dormise in parc, ii era foame si era disperat. Gandul ca va muri atat de tanar nu-i dadea deloc pace.
„De ce, Doamne, tocmai eu? Sunt un copil. Ce am facut de ma pedepsesti asa?“
Nimeni si nimic nu ar fi reusit sa-i linisteasca furtuna din inima. Multa vreme a stat el asa, dar foamea il chinuia prea tare. Nu mancase nimic astazi. Dar ce sa faca? Nu avea nici un ban in buzunar. Aseara nu se gandise ca va trebui sa-si faca singur rost de mancare. S-a ridicat si s-a indreptat spre piata. Spera sa poata fura ceva de la gogoseria din colt. Nu-l speria gandul ca ar putea fi prins. Cand stii ca trebuie sa mori, nu-ti prea pasa ce se va intampla cu tine.
A pandit un moment cand vanzatorul nu era atent, a furat prima gogoasa pe care a pus mana si a luat-o la fuga. Dar a fost vazut. Vanzatorul a fugit dupa el, si poate ca l-ar fi prins, daca un alt baiat, cam de aceeasi varsta cu el, nu l-ar fi ajutat sa scape.
N-a apucat sa manance prea mult din gogoasa, ca s-a si intalnit cu baiatul acela.
„Esti cam nou in meserie“, i-a spus acesta. „Se vede ca nu stii sa furi. Nu te descurci prea bine. Dar, daca imi dai jumatate din gogoasa ta, te voi invata eu. Apropo! Pe mine ma cheama Liviu“.
Modul direct si sincer al acestui baiat i-a placut lui Flaviu, asa ca i-a raspuns bucuros:
„Pe mine Flaviu, si ai dreptate, nu stiu sa fur. De fapt, e pentru prima oara ca o fac“.
„Ei, pentru prima oara nu te-ai descurcat prea rau. A mers. Totusi, dupa imbracaminte nu pari a fi dintre cei ce au nevoie sa fure pentru a trai“.
Flaviu si-a privit hainele, si in minte i-au revenit amintiri dureroase. Lacrimile i-au inundat din nou ochii.
„Hei, opreste-te! N-am mai intalnit pe nimeni care sa inceapa sa planga numai pentru ca s-a uitat la hainele cu care era imbracat. Crede-ma, am intalnit pe altii mult mai prost imbracati decat tine, si n-au inceput sa planga pentru asta“.
Dupa ce s-a linistit, Flaviu i-a povestit lui Liviu ce i se intamplase. Trebuia sa se descarce cuiva si ii era mai usor sa o faca in fata unui strain. Se astepta ca el sa se sperie sau sa-l dispretuiasca. Dar acesta l-a luat de dupa umeri si i-a zis:
„Nu esti nici primul, nici ultimul care trece pe aici. Cunosc mai multi baieti si fete care sunt bolnavi si care n-au pe nimeni. Nimeni nu se intereseaza de ei. Sunt lasati in voia soartei. Vino cu mine. in ‚casa‘ noastra exista totdeauna loc pentru cei ca tine“.
Au mers vreo 10 minute si s-au oprit deasupra unui canal.
„Un canal?“ a intrebat Flaviu. „Traiti intr-un canal?“
„Ce te miri? Cunosti un loc mai bun? stiu ca aici n-ai confortul de acasa, dar daca nu vrei sa te intorci la familia ta, n-ai de ales“.
Liviu a batut intr-un anumit fel, si capacul de pe canal s-a dat deoparte. Un cap ciufulit si murdar a aparut la iveala. Ca era baiat sau fata, cu greu ai fi putut spune de la inceput.
„A, tu erai? O, dar avem musafiri. Lume selecta“.
„Ia mai taci din gura. Mai bine te-ai da la o parte ca sa putem intra“.
Putin speriat, Flaviu l-a urmat. Cinci baieti si trei fete se uitau curiosi la el. Erau toti murdari, iar hainele le erau zdrentuite. A facut cunostinta cu toti. Nu le-a retinut numele si a tresarit atunci cand Liviu a inceput sa le povesteasca despre el. Le-a spus tot, inclusiv faptul ca era bolnav. Flaviu se uita la ei, curios sa vada cum vor reactiona. Se astepta ca ceilalti sa nu-l accepte in mijlocul lor, dar a fost surprins cand fata care ii intampinase i-a zis:
„O.K., amice. Acum stim cine esti. Nu ne pasa ca esti bolnav, dar va trebui sa te supui regulilor noastre. Ce ai, imparti cu altii, si nu vii niciodata mai tarziu de ora 10 seara. Restul vei afla pe parcurs“.
Astfel si-a gasit Flaviu un adapost. Nu era deloc usor pentru el sa se acomodeze cu noua lui situatie. Era obisnuit cu mancarea buna, cu haine bune, cu baie, conditii pe care nu le va mai avea niciodata. Trebuia sa traiasca acum in mijlocul unor copii dispretuiti de toti si care nu reprezentau nimic pentru nimeni. E adevarat, primaria le asigurase o masa pe zi, la cantina sociala, dar nu putea inlocui dragostea de care aveau atata nevoie acesti copii.
Primele zile au fost ingrozitoare pentru el. incerca sa se integreze in grup, dar se simtea strain si diferit de ei. Prima parte a noptii si-o petrecea gandindu-se la durerea lui si la cei care, candva, l-au iubit atat. isi amintea cum se juca impreuna cu tatal lui si cu fratele sau Marius. Ce clipe minunate petrecusera impreuna! Apoi calculatorul primit de ziua lui. Ce mult se bucurase de el si cat de mult ii simtea acum lipsa! Ar fi dat mult sa-l aiba aici cu el. S-a gandit si la mama lui care, probabil, il cauta innebunita. Cel mai mult ii parea rau dupa Marius. Se intelesesera totdeauna bine si se simtea vinovat fata de el. Nu-i lasase nici un bilet in care sa-si ia la revedere. Sigur, putea sa mearga la scoala sa se intalneasca cu el, dar stia ca n-ar fi putut sa-l minta atunci cand acesta l-ar fi intrebat de ce a plecat si unde sta. Nu putea sa riste sa fie gasit de tatal lui. O, Doamne, cat il mai ura acum! isi construia in minte tot felul de razbunari, care de care mai groaznica. Ar fi putut sa sune la un ziar si sa le dea senzationala veste ca fiul celui ce candideaza pentru Senat din partea orasului e bolnav de SIDA. Dar i se parea prea putin atat. Era destul de inteligent ca sa inteleaga ca ar fi castigat mai mult divulgand aceasta veste dupa ce tatal lui ar fi ajuns senator. Lovitura data acestuia ar fi fost mai mare.
Cand reusea sa adoarma, deseori avea cosmaruri. Uneori Liviu, care il luase sub ocrotirea lui, il trezea speriat. Nu-l intreba nimic, ci doar ii spunea usor: „incearca sa adormi iar. Maine va fi mai bine“.
Viata in grup l-a ajutat sa mai uite de problemele lui. ii era mila de acesti copii, de care se ferise toata viata. Unii dintre ei nu stiau nici macar sa scrie sau sa socoteasca. Furau, se drogau, faceau tot ce le trecea prin minte, fara sa le pese de consecinte.
Enigma cea mai mare pentru el era Mateea. Aceasta avea in jur de 27 de ani si era, dupa cum spuneau ceilalti, medic la Spitalul Central. Ea venea de cel putin trei ori pe saptamana si-i vizita. Era imbracata simplu, dar curat. Le aducea medicamente, dulciuri, cate ceva de mancare. Uneori ramanea sa doarma noaptea cu ei. Atunci le povestea despre un anume Isus*, care era Fiul lui Dumnezeu si care a venit de bunavoie pe pamant ca sa moara pentru a salva omenirea de sub puterea pacatului. Bineinteles ca toate i se pareau basme. Fusese invatat de mic sa nu creada in Dumnezeu si sa nu dea atentie oamenilor care vorbeau despre El. Ei faceau asta doar pentru bani.
Dar cu Mateea ceva nu se potrivea. Ea spunea ca Isus i-a pus pe inima sa vina si sa se ingrijeasca de ei, si o facea cu placere. Nu primea nimic in schimb.
Cu toate acestea, el avea anumite rezerve. Nu putea risca sa se mai increada in cineva pentru a nu fi dezamagit iar. Accepta ceea ce ea ii oferea, dar ii dadea cat mai putine amanunte atunci cand aceasta se interesa de familia lui. Chiar daca toti ii stiau povestea, nimeni nu-i cunostea numele de familie si nici unde locuiau acestia.
Vara trecuse si era acum deja o toamna tarzie. Vremea era din ce in ce mai rece. Flaviu se obisnuise deja cu viata de copil al strazii. E drept, ranile sufletesti nu i se vindecasera, si inca se mai intreba cat mai are de trait.
Au trecut si alegerile. Citise in ziar despre tatal lui. Fusese ales senator. isi implinise visul. in ziua aceea plansese cum de mult nu mai facuse. Se uita la hainele lui murdare si zdrentuite si se gandea la caldura caminului de acasa. Nu mai trecuse niciodata pe acea strada, pentru a nu se intalni cu ai lui. in plus, amintirile ar fi fost prea dureroase.
Mateea a dormit cu ei in seara aceea. S-a uitat la el, i-a sters lacrimile, l-a luat in brate si a inceput sa cante:

„Lacrimi, in ceruri nu-s,
Lacrimi, in ceruri nu-s,
Jale, dureri de orice fel.
Lacrimi, in ceruri nu-s,
Lacrimi, in ceruri nu-s,
Caci le purtase blandul Miel“.

Vocea calda si cuvintele cantarii i-au mers la inima. Era inviorator sa stie ca in cer nu sunt lacrimi, dar cum putea fi el sigur ca va ajunge acolo, in locul acela unde tristetea, durerea, necazul nu mai sunt? si-a propus sa o intrebe intr-o zi pe Mateea despre asta.
Doua zile mai tarziu, ea a venit si i-a propus ceva:
„Flaviu, cred ca ai aflat deja ca ceilalti copii nu prea stiu sa scrie. Mi-ai spus ca ai fost un elev bun. Eu as vrea sa fac ceva pentru ei, dar am nevoie de ajutorul tau. Vreau sa-i invat sa scrie si sa citeasca, numai ca am foarte putin timp la dispozitie. Trebuie sa fie cineva permanent cu ei, sa-i ajute si sa-i corecteze atunci cand e nevoie. Acum e frig afara, iarna vine in curand, voi veti sta mai mult aici, unde e destul de cald. Vrei sa ma ajuti?“
Bineinteles ca voia, asa ca de a doua zi au inceput orele. Pentru el, aceasta experienta s-a dovedit a fi o reala binecuvantare. A descoperit in ceilalti calitati pe care nu si-ar fi inchipuit ca le au. Nu i-a placut insa un lucru. Pentru a-i putea invata sa citeasca, Mateea le-a adus Biblii si numeroase brosuri pentru copii. Chiar daca nu voia, el trebuia sa citeasca din ele.
Asa a aflat despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni si pentru el insusi. A aflat ca Isus e Calea, Adevarul si Viata, ca El este singura cale de a ajunge acolo unde nu mai exista nici o lacrima, nici o durere. Simtea ca in fata lui se deschide un viitor luminos.
Dar mai stia ca, daca ar fi acceptat toate acestea, ar fi trebuit si el la randul lui sa-si ierte tatal. Ura pe care o simtea pentru el era insa prea mare. Astfel a inceput in inima lui de copil o mare lupta. Dorinta de a primi iertare si de a fi in cer cu Isus o eternitate se lupta cu dorinta de a se razbuna pe tatal sau.
intr-o zi, Mateea l-a invitat la ea acasa, impreuna cu Liviu. Mama ei dorea sa-i cunoasca si totodata le pregatise o masa speciala. Puteau sa faca si o baie daca doreau.
Gandul de a fi iar intr-o casa si de a face cu adevarat o baie l-a tentat, asa ca a acceptat.
Mama Mateei era o doamna tare draguta si binevoitoare. Nu s-a sinchisit deloc de aspectul lor neglijent si a facut tot posibilul ca ei sa se simta bine.
Copiii au facut baie si au stat la masa. Mancarea era buna, iar prajiturile delicioase.
„si acum sa stam de vorba“, le-a propus gazda. „Puteti sa-mi spuneti ‚buni‘, pentru ca voi ati putea sa-mi fiti nepoti. imi plac copiii, si Mateea mi-a povestit multe despre voi. Dar mi-ar place sa-mi spuneti si voi cate ceva despre viata pe care o duceti“.
Liviu a fost foarte vorbaret. Avea asa multe de spus! Traia deja de trei ani prin canale si avusese parte de multe aventuri.
Buni i-a ascultat pe amandoi foarte atenta. si-a putut da seama de durerea celor doi copii si de faptul ca Flaviu stransese in inima lui multa ura si amaraciune.
„Copiii mei“, le-a spus ea, „voi n-ati avut parte de acea iubire de care are nevoie fiecare copil. Vreau insa sa stiti ca exista Cineva care a iubit si iubeste copiii foarte mult. Acesta este Isus, Fiul lui Dumnezeu“. Le-a deschis Biblia la Matei 19 si a citit versetele 13 si 14:
Atunci I-au adus niste copilasi, ca Sa-si puna mainile peste ei si sa Se roage pentru ei. Dar ucenicii ii certau. si Isus le-a zis: „Lasati copilasii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci imparatia cerurilor este a celor ca ei“.
Flaviu a devenit foarte atent. „imparatia cerurilor este a celor ca ei“, a spus Isus. A celor ca mine...
„Cum pot fi sigur ca ajung in cer la Isus?“ a intrebat el. „stiti, eu sunt bolnav. in curand voi muri. Vreau sa stiu ca ajung acolo, in cer, la El“.
Buni i-a citit Ioan 3:16. „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica“.
„Atat? Doar sa cred in El? Nu trebuie sa fac mai mult?“
„Pentru a fi salvat e de-ajuns atat. Apoi, viata iti va fi schimbata. Vei deveni cu adevarat un copil al lui Dumnezeu si va trebui sa te porti ca atare. Nu vei mai putea sa furi, sa minti, sa injuri, pentru ca intreaga ta fiinta se va schimba. Dumnezeu si-a trimis Fiul sa moara pentru a ne elibera pe noi de sub blestemul pacatului. El ne-a iertat toate pacatele, pentru ca Fiul Lui a platit pentru ele“.
„Ne-a iertat toate pacatele“, a repetat Flaviu. „Dar daca noi nu iertam pe cineva, ce se intampla?“
„Vezi tu, dragul meu, Domnul Isus cand era pe pamant i-a invatat pe discipoli sau ucenici sa se roage. in rugaciunea TATaL NOSTRU scrie: ‚si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri‘. si Domnul a adaugat: ‚Dar daca voi nu iertati oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre‘“ (Matei 6:15).
Flaviu a oftat. Nu era inca pregatit sa-si ierte tatal, dar stia ca are nevoie de iertare si dorea sa ajunga in cer la Isus. in plus, viata lui se putea termina in orice clipa. E adevarat, Mateea se ingrijea de el, dandu-i medicamentele necesare, dar niciodata nu indraznise s-o intrebe cat ar mai avea de trait. intr-un fel, era mai bine sa nu stie. Era doar un copil, si gandul de necunoscut il tulbura.
Din acea seara a crescut in inima lui tot mai mult gandul de a-si ierta tatal. Buni ii spusese ca nu se merita sa piarda cerul pentru asta, iar cerul era un loc unde nu va fi durere si unde il astepta un Tata, un Tata care nu-l va parasi niciodata.
Se dusese cu Liviu chiar si la scoala Duminicala. Povestirile despre Moise, Estera, Daniel il fascinau, dar cel mai mult i-a placut povestirea despre Iosif. intr-un fel se identifica cu el. Fusese vandut de fratii lui ca sclav, a ajuns la inchisoare, iar de aici Dumnezeu l-a dus chiar in casa lui Faraon, dar nu ca servitor, ci ca primul in rang dupa el. Un fel de prim-ministru al zilelor noastre. Domnul a ingaduit ca insisi fratii lui care il vandusera odinioara sa vina la el si sa i se inchine. Putea sa se razbune pe ei, dar n-a facut-o. Ce inima generoasa a avut el! Dar oare nu faptul ca Dumnezeu era cu el il determinase sa se comporte asa?
Desi ii era greu, a acceptat sa-si ierte tatal, pentru a fi el insusi iertat de Dumnezeu. si-a dat seama ca acum era liber, nu se mai simtea apasat de povara grea care fusese asezata pe umerii lui de copil.
Citea acum cu placere in Biblie. Nu intelegea tot, dar putea sa o intrebe pe Mateea cand avea neclaritati. Asa s-a intamplat cand a citit pasajul din Romani 8:28: „De alta parte, stim ca toate lucrurile lucreaza spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau“.
„Cum pot toate lucrurile sa lucreze spre binele meu?“, a intrebat-o el pe Mateea. „Cum poate boala mea sa fie un lucru bun? Tatal meu voia sa ma abandoneze, si eu nu vad cum a ingaduit Dumnezeu toate acestea spre binele meu. Am pierdut tot ce iubeam si am ajuns un nimeni“.
„E adevarat. Ai pierdut tot ce aveai aici pe pamant, dar ai castigat tot ce puteai castiga pentru cer. ti se pare putin lucru? Daca citesti urmatorul verset, afli scopul pentru care a permis Dumnezeu sa ti se intample aceste lucruri.
Caci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a si hotarat mai dinainte sa fie asemenea chipului Fiului Sau, pentru ca El sa fie Cel dintai nascut dintre mai multi frati‘.
El doreste ca tu sa fii asemenea Domnului Isus. in ochii lui Dumnezeu, noi suntem ca niste diamante neslefuite. Pentru a ajunge la stralucirea dorita, El ne slefuieste, si aceasta slefuire doare. Dar la urma vom straluci asa cum a vrut El. Durerile, necazurile, lacrimile tale fac parte din acest proces. in curand vei ajunge acasa si vei intelege deplin. Vei vedea atunci cat de necesare au fost toate acestea“.
Trecusera deja doi ani de cand Flaviu isi parasise familia. Era mai tras la fata, dar mai fericit ca niciodata. Dupa atata timp, trimisese acasa o scrisoare. Voia sa le spuna parintilor ca i-a iertat demult si i-a inteles. Se gandea la reactia tatalui sau. Va citi el scrisoarea sau o va ignora?
Oricum, era linistit. stia ca trebuia sa fi facut lucrul acesta mai demult, dar ii lipsise curajul.
Deodata, a vazut o masina venind cu viteza. Un barbat care traversa strada, vorbind la un telefon celular, n-a observat masina ce se apropia cu repeziciune. Flaviu nu s-a gandit prea mult. A alergat spre el si l-a impins intr-o parte.
S-a auzit o lovitura si scrasnetul prelung al pneurilor. soferul a coborat speriat.
„Ce e?“ intrebau oamenii. „Ce s-a intamplat?“
„Un accident. Un copil vagabond a fost lovit“.
Poate daca ar fi fost vorba despre altcineva, oamenii ar fi fost mai impresionati, dar un copil vagabond... Sigur, el era vinovat. De ce a alergat in fata masinii?
Dar barbatul acela elegant care fusese salvat de Flaviu a ingenuncheat langa el si a constatat ca era mort. A asteptat sa vina politia si a explicat ce se intamplase. stia ca acum traieste doar pentru ca acest micut vagabond il salvase.
in casa familiei Georgescu s-a auzit soneria. Servitoarea si-a anuntat stapanul ca un domn doreste sa-l vada. I-a dat cartea lui de vizita. Era un om bogat si auzise multe despre compania lui.
Cand acesta a intrat, domnul Georgescu a iesit in intampinarea lui.
„Buna ziua, domnule senator. Sunt Ionel Mandru, proprietarul companiei ABRUPET“.
„Buna ziua. incantat sa va cunosc. Cu ce va pot fi de folos?“
„Vin din partea fiului dumneavoastra, Flaviu“.
„Flaviu? Nu am nici un fiu cu acest nume. Probabil vreti sa spuneti Marius“.
„Nu, nu Marius. Am spus Flaviu. E vorba despre fiul cel mai mare“.
„Nu am alt fiu afara de Marius“.
„Aveti dreptate. Nu mai aveti alt fiu afara de Marius. Cu toate acestea, Flaviu este cel ce v-a platit uriasa datorie pe care o aveati“.
„Poftim?“ Fata senatorului Georgescu a palit. „Ce-ati spus?“
„Exact ce-ati auzit. Datoria pe care o aveati a fost achitata de Flaviu“.
„Cum? si de unde stiti despre datoria mea?“
Atunci a aflat tatal cum murise fiul lui, salvand viata acestui om important. Iar acesta a vrut sa faca ceva pentru familia celui ce-i salvase viata. Asupra copilului nu s-a gasit decat buletinul de identitate. Asa i-a aflat el adresa. Era nedumerit. stia ca la acea adresa locuia familia senatorului Georgescu. Era posibil ca acest vagabond sa fie fiul lui? A inceput sa faca cercetari si a aflat ca acesta avea doi copii, dar cel mai mare disparuse de acasa in urma cu doi ani. Senatorul intrase in niste afaceri nu tocmai curate. in urma unei astfel de afaceri ramasese cu o mare datorie. stia ca daca ar fi aflat presa il astepta rusinea si, foarte probabil, pierderea scaunului de senator. Prin oamenii lui reusise sa afle cui ii era dator si i-a achitat datoria. Acum venise sa-i aduca chitanta si sa-i spuna in ce imprejurari a murit Flaviu.
„Nu stiu ce problema ati avut, de Flaviu a fugit de acasa si a ales sa traiasca alaturi de copiii strazii. E problema dumneavoastra. Eu am venit sa va spun ca el, prin moartea lui, a salvat doua vieti: pe a mea si pe a dumneavoastra. Poftiti chitanta. Cadavrul lui este la morga. Trebuie identificat. Daca vreti, ma pot ocupa eu de inmormantare“.
Senatorul a inlemnit. Deodata s-a prabusit in fotoliu, plangand. Parea mai batran cu zece ani.
„Flaviu“, repeta el. „Fiul meu, Flaviu“.
Amaraciunea tinuta ascunsa atatia ani a iesit la iveala. isi iubise fiul, dar cariera lui era mai importanta. N-ar fi vrut sa-l piarda, dar succesul isi are pretul lui. Se asteptase ca el sa moara, dar nu asa de curand si nu in astfel de imprejurari.
A revazut in memorie ziua cand, dimineata, sotia a venit la el si l-a intrebat daca stie unde este Flaviu. Normal ca nu stia. Desi inima ii inghetase cand s-a convins ca el disparuse, s-a simtit usurat de modul cum se rezolvase problema. Nu stia ce se intamplase si de ce plecase. Marcela era convinsa ca el auzise discutia pe care o avusera ei seara tarziu. L-au cautat peste tot, la toate rudele si toti prietenii lui, dar in zadar. Nimeni nu stia nimic.
Din ziua aceea, viata in familia lui se schimbase. Marcela se inchisese in ea si se racise fata de el. Nici macar cand a fost ales senator nu se putuse bucura deplin. Vedea mereu in fata lui privirea trista a lui Flaviu. Nu putea sa nu se gandeasca unde era si ce se intamplase cu el. Chiar daca nu arata nimanui lucrul acesta, el suferea pentru fiul sau. Era suparat si pe cei de la spital. stia ca acolo se imbolnavise Flaviu. Numai acolo fusese posibil sa se fi contaminat.
Cand Marcela a inceput sa viziteze spitalele si sa faca diverse do-natii, in special pentru copiii bolnavi de SIDA, toti l-au laudat. Numai el stia ca sotia sa facea toate acestea pentru a-si gasi fiul. Abia atunci a afla el ca succesul poate avea un gust amar, mai amar ca fierea.
S-a lansat in noi afaceri. Credea ca pozitia in care se afla ii permitea sa faca anumite compromisuri. Dar a facut afaceri cu cine nu trebuia si a fost inselat. Ba a devenit si dator, iar datoria devenea tot mai mare pe zi ce trecea. Era amenintat ca, daca nu-si achita datoria, ziarele vor afla cat de cinstit era renumitul senator Georgescu.
Totul i se parea o pedeapsa. A acceptat-o. Credea ca asa va reusi sa-si linisteasca constiinta care il condamna pentru purtarea nedreapta fata de fiul sau. si astazi a aflat groaznica veste. Oare va putea suporta Marcela lovitura? Era deja distrusa de durere. O mama isi uita greu fiul.
Dupa-amiaza tarziu, cand pregatirile pentru inmormantare erau in toi, a primit o scrisoare. Era scrisul lui Flaviu. A desfacut-o cu mainile tremurande.
    
    Dragii mei,
    Nu pot sa incep aceste randuri fara sa imi cer iertare de la voi. stiu ca v-am facut sa suferiti si imi pare rau. Mai ales pe tine, mama draga. N-a fost corect din partea mea sa plec fara sa va las macar un bilet, dar socul suferit de mine atunci a fost prea mare.
    in seara aceea, m-am trezit si imi era sete. M-am dus la bucatarie, dar am auzit vorbe in dormitorul vostru. Am ascultat ce ati vorbit. Asa am aflat ca sunt bolnav si ca va trebui sa ma internati intr-un spital, sub un alt nume, pentru ca tata sa nu aiba piedici in cariera lui. Toate astea mi-au frant inima. Durerea a fost prea mare pentru a ma gandi la consecinte. Am hotarat sa fug si sa ma razbun pe tine, draga tata.
    O, tata, mult te-am mai urat pentru atitudinea ta. M-ai condamnat, nevinovat fiind. Pentru ura mea, imi cer iertare.
    Asa am ajuns sa traiesc alaturi de copiii strazii, prin canale. Viata mea s-a schimbat. Dar aici am gasit sprijin. Copiii dispretuiti de toti, rusinea societatii, mi-au facut povara mai usor de dus. Nu va descriu conditiile in care am trait. Nu vreau sa va fac sa va simtiti vinovati pentru asta. Pot doar sa va spun ca am avut parte si de ajutor medical. S-ar putea sa va surprinda ce va spun, dar Dumnezeu m-a iubit asa de mult, incat a trimis special pentru mine, un copil al Sau, un medic pentru suflet si trup care sa se ingrijeasca de mine. Greu am inteles cum poate cineva cu o asa pozitie sa se coboare pana la noi si sa ne ajute. Dar oare nu trebuie ca fiecare copil al lui Dumnezeu sa se poarte asa cum s-a purtat singurul lui Fiu?
    Mateea, asa o cheama pe aceasta doctorita deosebita, a inteles sa urmeze exemplul suprem: „Daca Domnul Isus a lasat splendoarea cereasca, pentru a cobori pe pamant ca sa moara cea mai rusinoasa moarte pentru pacatul meu si al intregii omeniri, pot si eu sa renunt la tot ce am pentru a face ceea ce doreste El sa fac“, mi-a spus ea.
    Tot ea mi-a spus ca ceea ce se intampla cu mine face parte din planul lui Dumnezeu. Am acceptat lucrul acesta si am inteles ca, pentru a ma impaca cu Creatorul meu, trebuie sa renunt la ura pe care o aveam fata de tine, tata. Ciudat, dupa ce am facut aceasta si dupa ce m-am impacat cu Dumnezeu, am putut sa te inteleg mai bine. Regret doar faptul ca nu ati ales sa stati de vorba cu mine, sa-mi spuneti ce se intampla cu mine si de ce trebuie sa procedati asa. Poate totul ar fi decurs altfel.
    stiu insa ca atunci n-as mai fi putut s-o intalnesc pe Mateea si n-as fi aflat ca exista in cer un loc pregatit special pentru mine.
    Draga mama, imi cer iertare pentru durerea pe care ti-am pricinuit-o. Nu meritai sa ma port asa cu tine. Mi-e dor de tine. Daca m-ai iertat, mi-ar placea sa vin sa stam de vorba. Am sa incerc sa sun peste cateva zile.
    Iar tu, Marius, iubeste parintii si pentru mine. Eu nu pot s-o mai fac. Zilele mele sunt deja numarate. Sfarsitul mi-e aproape. Vreau sa stii ca viata aceasta nu e totul. La sfarsitul ei ne asteapta eternitatea. Vreau sa fim impreuna, dar nu se poate decat daca tu alegi sa-ti traiesti viata pentru Dumnezeu. Am o Biblie pentru tine si mi-ar placea ca intr-o zi sa ti-o daruiesc. in ea vei afla calea care duce la viata.
    As vrea sa te asigur, draga tata, ca nu voi incerca sa-ti compromit pozitia pe care o ai. Nimeni nu stie ca sunt fiul tau. Mi-as dori sa stiu ca m-ai iertat, asa cum eu te-am iertat pe tine.
    Va iubesc pe toti,
    al vostru fiu si frate,
    Flaviu


Tatal a simtit ca ceva se rupe in el. Fiecare cuvant scris de Flaviu il ardea. El era vinovat de viata pe care o dusese fiul sau. Era vinovat si de moartea acestuia. Dar el, fiul sau, ii spusese ca-l iarta si-si ceruse la randul lui iertare. Era prea mult. O, cat si-ar fi dorit sa poate intoarce timpul inapoi! Dar era cu neputinta.
Numai cine a avut constiinta incarcata poate intelege ce a simtit atunci acest om. Nimic nu-l putea mangaia. isi privea fiul mort si si-ar fi dorit sa fie el cel ce zacea in sicriu.
Dupa inmormantare, si-a anuntat oficial demisia din Senat. Avea nevoie de timp pentru a se ierta pe sine. stia ca nimic nu-l va mai aduce pe Flaviu inapoi. Dar putea sa faca ceva pentru aceia care au fost, pentru doi ani, familia fiului sau.
A cautat-o impreuna cu sotia sa pe doctorita aceea crestina. Au gasit-o trista. Se asteptau la reprosuri, dar ea le-a intinse mana si le-a spus:
„Ma bucur sa va cunosc, desi imprejurarile nu sunt deloc placute. Flaviu mi-a povestit multe despre familia lui. Voiam sa va cunosc si sa va spun ca ati avut un copil deosebit“.
„Va multumesc, dar nu merit aceste cuvinte. Flaviu a gasit mai multa mangaiere la dumneavoastra, atunci cand a avut nevoie, decat la mine. Vreau sa va multumesc si sa va rog sa ma duceti sa vad si eu locul unde a stat fiul meu“.
Mateea a facut mai mult decat atat. I-a daruit si lucrurile pe care le avea de la Flaviu. Printre ele era si o Biblie. Era Biblia pe care Flaviu o pregatise pentru Marius.
Mare a fost mirarea opiniei publice cand, intr-o zi, a aparut in ziar un articol cu titlul: „Fostul senator Georgescu a infiintat un camin pentru copiii strazii“. Bineinteles ca Mateea era cea care asigura acestor copii serviciul medical.
Un singur om n-a fost surprins deloc de vestea din ziar. Ionel Mandru se afla in biroul lui cand a citit articolul. Daca la inceput il condamnase pentru purtarea lui, acum il compatimea. ii vazuse durerea si framantarea inca de cand se dusese sa-i aduca groaznica veste. Banuia chinurile prin care acesta trecuse la inmormantare. Era convins ca durerea nu era mai mica acum, cand trebuia sa aiba grija de prietenii lui Flaviu.
Chiar daca platise o suma destul de mare pentru a acoperi datoriile fostului senator, s-a simtit indemnat sa-l ajute in privinta acestui proiect important. Dorea totusi sa stie pe ce se vor duce banii lui, asa ca si-a trimis un om sa se intereseze de tot ceea ce intreprinse pana atunci Fanel Georgescu.
Cladirea nu era prea mare si nici intr-o stare foarte buna, dar copiii puteau trai in niste conditii omenesti. Marcela si Mateea, care devenisera prietene bune, ajutate de copii, au facut tot posibilul ca totul sa arate bine. Nu-si puteau permite prea multe imbunatatiri, pentru ca banii erau putini. Primaria continua sa le asigure o masa pe zi, iar o parte din lectiile pe care le preda Mateea au fost preluate de domnul Georgescu. Acesta dorea sa-i ajute pe copii sa urmeze scoala generala si apoi sa-i trimita la diferite scoli profesionale.
Planul acesta a placut tanarului patron, care a trimis un cec si o scrisoare domnului Georgescu, in care-i scria printre altele: „Dorinta dumneavoastra de a scolariza acesti copii este foarte buna. Ma indoiesc insa ca ei vor putea sa se integreze usor in scolile obisnuite. De aceea va propun sa infiintati o scoala particulara speciala pentru copiii strazii. Chiar daca la inceput va functiona doar o clasa, sunt convins ca vom reusi in timp sa aducem la scoala si alti copii care se afla in situatia lor. Vom incerca impreuna sa obtinem acreditarea acestei scoli. Trebuie doar sa cautati profesorii necesari. Eu voi suporta salariile lor si tot ceea ce trebuie cheltuit in acest sens“.
A trecut mai bine de o jumatate de an pana cand Ionel Mandru a venit sa viziteze orfelinatul si scoala. Afecerile l-au tinut mereu ocupat. Domnul Georgescu il tinuse mereu la curent cu tot ceea ce intreprinsese pana atunci.
N-a anuntat pe nimeni de vizita lui. „Ar cam trebui renovata,“ si-a zis el cand a vazut-o. A urcat treptele de la intrare si a patruns intr-un hol lung care avea mai multe camere de o parte si de alta a lui. A inaintat si s-a oprit in fata unei usi unde auzise voci. Voia sa intre, dar ceea ce auzise l-a oprit.
„Copii, toti avem nevoie de iubire. Ea este necesara in viata noastra. Biblia ne spune ca omul poate face fapte mari, dar fara sa aiba iubire. Nimic nu conteaza fara ea. Poti sa fii intelept si sa cunosti toata stiinta, si nimic sa nu fie o taina pentru tine, dar nu esti nimic daca nu ai iubire. Poti sa fii un om bogat si sa-ti imparti averea cu cei saraci, dar daca nu ai iubire, atunci nu-ti foloseste la nimic. Iubirea aceasta omeneasca ni se pare foarte mare, dar ea e doar o imagine falsa a adevaratei IUBIRI. Calitatile ei le gasim in 1 Corinteni 13:4-8. Ea este rabdatoare, este plina de bunatate, nu invidiaza, nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul ei, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopere totul, crede totul, spera totul, sufera totul. Iubirea nu va pieri niciodata. Cu totii stiti ca nu ati avut niciodata parte de aceasta iubire. Unde o puteti gasi? Cine o are? Raspunsul ni-l da tot Biblia. in 1 Ioan 4:16 ni se spune ca Dumnezeu este iubire. El e iubirea adevarata si vrea sa-ti dea si tie aceasta iubire“.
in acest moment, el a apasat fara sa vrea pe clanta si usa s-a deschis. Mai multe perechi de ochi s-au indreptat intrebatoare spre el. S-a simtit cam stingherit.
„Unde l-as putea gasi pe domnul Georgescu?“
„Nu este momentan aici. Dar cine sunteti?“
„Ionel Mandru“.
Ochii Mateei s-au luminat.
„in sfarsit, va putem cunoaste si noi. Intrati, si bine ati venit la noi!“
Copiii l-au privit curiosi. stiau ca Flaviu isi daduse viata pentru el si ca el este cel care i-a finantat in privinta scolii.
Mateea i-a aratat orfelinatul. El a observat curatenia camerelor, dar si faptul ca aveau nevoie urgenta de renovare. La urma, a intrat intr-o camera a carei vedere l-a surprins mult. Perdeaua, lustra si covorul pareau noi si de calitate. Biblioteca si coltarul dadeau o nota de eleganta camerei.
„Banuiesc ca aceasta este camera familiei Georgescu“.
„Va inselati. Camera aceasta nu apartine nimanui in mod special. Toate lucrurile care se afla aici au apartinut candva lui Flaviu. stim ca fiecare copil simte uneori nevoia de a fi singur si de a avea o camera numai a lui. Nu avem astfel de posibilitati, dar atunci cand unul dintre ei are probleme, il ajutam cum putem si-i permitem sa stea aici cateva zile“.
„Dar cum de n-au stricat nimic pana acum?“
„Toti stim ca acesti copii au crescut fara reguli si fara sa aiba ceva care sa le apartina. Sunt intr-adevar de multe ori neascultatori si rai, dar ei stiu ca aceasta camera e refugiul lor, si cat timp stau aici, tot ce-i in ea le apartine. Cred ca e singurul loc la care tin la fel de mult ca la ei insisi“.
intors la birou, el a incercat sa se ocupe de afaceri, dar ceea ce vazuse si auzise astazi il impresionase prea mult. Cuvintele Mateei despre adevarata iubire il urmareau. Tanjea dupa acea iubire.
S-a decis sa se implice mai mult in acest proiect cu copiii. inca de a doua zi a angajat o echipa de zidari si zugravi si a inceput renovarea orfelinatului. A lasat cea mai mare parte din afaceri in grija omului lui de incredere si s-a dus el insusi sa dea o mana de ajutor.
Marcela si Fanel Georgescu au fost surprinsi cand l-au vazut imbracat in salopeta ajutand muncitorii. Nu s-au asteptat ca el sa ajute orfelinatul atat de mult.
Cand dupa o luna de zile totul a fost gata, au pregatit o masa festiva. Mateea, din cauza serviciului, a ajuns mai tarziu. S-a dus la Ionel Mandru si i-a spus:
„Vreau sa va multumesc personal pentru ceea ce ati facut pentru acesti copii. Cand am inceput sa merg printre ei, prin canale, nu ma gandisem ca voi ajunge sa vad o zi ca aceasta“.
„Nu merit prea multe multumiri. Le-as fi meritat daca as fi facut toate acestea inainte ca unul din acesti copii sa-si dea viata pentru mine. in prima zi cand am fost aici v-am auzit vorbind despre o iubire perfecta, reala. Puteti sa-mi spuneti mai multe?“
Mateea l-a privit bucuroasa. Nici un subiect nu era mai interesant pentru ea ca acesta. A constatat ca el avea o dorinta sincera de a-L cunoaste pe Dumnezeu si nu s-a mirat cand, dupa vreo doua-trei saptamani de studiu al Bibliei, i-a spus:
„stiam de mult ca am nevoie de iertare pentru pacatele mele. Ce nu am stiut e faptul ca Dumnezeu m-a iubit atat de mult, incat L-a dat pe singurul Lui Fiu sa moara ca plata pentru pacatele mele. As fi vrednic de dispret sa resping oferta lui Dumnezeu. Vreau sa am acea iubire despre care mi-ai vorbit. Vreau sa-L am pe Dumnezeu in viata mea“.
Dupa ce s-a despartit de Mateea, s-a dus direct la domnul Georgescu. I-a spus despre schimbarea care se petrecuse in viata lui.
„Mda,“ i-a spus acesta. „E viata dumneavoastra. Ce faceti cu ea va priveste. Pentru mine toate acestea nu sunt valabile. Nu exista iertare pentru comportarea mea“.
„Nu vorbiti asa. Am citit in Biblie ca sangele lui Isus are putere sa ierte orice pacat“.
„Eu nu sunt convins de asta. Eu nu ma pot ierta si sunt sigur ca nici copiii nu m-au iertat pentru purtarea mea fata de Flaviu. Ma uit la ei si vad in ochii lor numai repros. Orice as face pentru ei, nu cred ca ma vor ierta vreodata“.
„Va judecati prea dur. Sunt sigur ca apreciaza ceea ce faceti pentru ei. Am observat cat de mult va ocupati de Liviu si stiu ca el va respecta mult, in ciuda a tot ce s-a intamplat. Sunteti pentru el ca un tata“.
„Asta asa e. Mi-am revarsat asupra lui toata dragostea pe care ar fi trebuit sa i-o arat lui Flaviu. Marius si cu el sunt ca fratii. Chiar Marcela il trateaza ca pe un fiu“.
„Vedeti, si sotia va este alaturi“.
„stiu totusi ca rana din inima ei nu s-a vindecat. Mi-a spus aceleasi lucruri ca si dumneavoastra. Ea a devenit crestina imediat cum s-a imprietenit cu Mateea. M-a iertat pentru ce am facut, dar inca o surprind cu ochii in lacrimi si fata plina de durere. Asta ma face sa nu ma pot ierta. O iubesc mult, dar n-am putut sa-i ofer decat suferinta“.
Pe Ionel l-a durut atitudinea de autopedepsire a acestui om. Vedea cat de mult se chinuie si ar fi vrut sa-l ajute, dar acesta nu-l lasa.
A rugat-o pe Mateea sa incerce sa stea de vorba cu el.
„Nu pot,“ i-a raspuns aceasta. „Cand am infiintat orfelinatul, mi-a spus clar ca va face tot ce-i sta in putinta sa ajute acesti copii, dar niciodata sa nu-i vorbesc despre Dumnezeu si iertarea Lui. Am incercat sa-i spun ca Flaviu l-a iertat si ca nu merita sa se chinuie singur. Nu m-a ascultat si n-o va face nici acum. Tot ce putem face pentru el e sa ne rugam. si eu si doamna Georgescu ne rugam mult pentru el. Sunt sigura ca Dumnezeu ne va asculta“.
„Am sa vin sa ma rog si eu cu voi“.
Cel putin de doua ori pe saptamana, cei trei se adunau pentru studiu biblic si rugaciune. Dupa aceea, isi faceau timp sa discute si problemele pe care le avea fiecare dintre ei. Orele petrecute impreuna i-au ajutat sa se cunoasca mai bine unul pe altul. Asa a putut afla Ionel care sunt problemele cu care se confruntau cei de la orfelinat. Copiii aveau nevoie de un teren de joaca, iar impozitul pe cladire nu fusese inca platit.
A cumparat asadar terenul de vizavi, a adunat copiii si le-a spus:
„De azi inainte, acest teren va fi terenul vostru de joaca. Trebuie insa amenajat si o sa am nevoie de ajutorul vostru“.
A adus doua tobogane, o invartitoare, doua balansoare si tot ceea ce credea ca era necesar pentru a forma un parculet. A construit si o mica sala de sport si a adus diverse aparate. si-a castigat astfel simpatia celor mici si aprecierea celor mari.
Liviu n-o vazuse niciodata pe Mateea mai distrusa ca atunci cand venise sa le spuna despre accidentul lui Flaviu. Vestea il socase. Refuzase sa accepte realitatea. I se parea absurd ca prietenul sau cel mai bun sa moara in conditii atat de tragice, si dintr-un motiv pe care el nu-l intelegea. Sa ajuti un om, sa faci un sacrificiu pentru el, mai mergea, dar sa-ti dai si viata i se parea prea mult.
O rugase pe Mateea sa-l duca la morga ca sa-l vada, dar ea se uitase trista la el si-i spusese:
„Mi-as dori mult sa pot sa te duc sa-ti vezi prietenul, dar imi este imposibil sa o fac. Tu stii cat de putin a vorbit el despre familia lui. Banuiam ca provine dintr-o familie bogata, dar n-am crezut ca e chiar fiul senatorului Georgescu. Corpul neinsufletit al lui Flaviu va fi dus in casa parintilor lui. Noi nu putem merge acolo. Va trebui sa asteptam pana la inmormantare“.
„Flaviu era fiul senatorului Georgescu? Doamne, si a trait ca un vagabond printre noi! Acum stiu de ce si-a urat tatal atat de mult“.
„Da, dar nu uita ca Flaviu si-a iertat tatal si s-a rugat mult pentru el. stii ca inainte de a muri a trimis o scrisoare acasa, prin care le oferea iertarea lui. Cred ca ei deja au primit-o“.
„Dar noi suntem prietenii lui. Ar trebui sa ne lase sa-l vedem“.
„stiu ca ai dreptate, dar nu putem face nimic“.
Cele doua zile pana la inmormantare trecusera greu pentru el. Nu plansese niciodata in fata celorlalti, dar acum nu se putea abtine. isi pierduse cel mai bun prieten. Se simtea singur, trist si nemangaiat.
La inmormantare fusesera prezenti toti prietenii lui Flaviu. E drept, statusera undeva mai la urma, pentru a nu fi alungati. Liviu cu greu se stapanise sa nu se duca si sa-i strige in fata senatorului ca e in zadar ce face acum. Flaviu avusese nevoie sa fie inconjurat cu dragoste cat a trait, nu dupa ce a murit.
Cand, cateva zile mai tarziu, Mateea venise si le spusese ca parintii lui Flaviu vor sa vina si sa-i viziteze, se revoltase.
„Ce sa caute aici? Au nevoie sa-si faca publicitate? Sa mearga in alta parte. Un om care a fost in stare sa-si abandoneze copilul nu merita respectul meu“.
Mateea il certase.
„Nu este deloc frumos ce faci tu. Omul acesta isi regreta faptele. L-ai vazut tu insuti cat de distrus era la inmormantare. si-a dat demisia din Senat. Cred ca merita o sansa“.
„Dar...“
„Te rog, daca nu vrei sa o faci pentru mine, fa-o macar pentru Flaviu. stii ca el dorea sa reia legatura cu familia lui“.
Se asteptase ca acesta, cand va veni, sa fie rece si arogant, dar el coborase cu ei in canal, se uitase cu atentie in jur si-i ceruse Mateei sa-i arate locul unde dormise fiul sau. Vazuse cum durerea ii schimbase fata si, fara nici o jena, incepuse sa planga. Dupa un timp se intorsese spre ei si le spusese:
„stiu ca ma dispretuiti pentru ca mi-am parasit fiul cand avea mai mare nevoie de mine. Moartea lui in conditii atat de tragice m-a trezit insa la realitate. Nu mai pot face nimic pentru el, dar pot face ceva pentru voi. Ma gandesc serios sa deschid un orfelinat pentru voi. Vreau sa va ajut sa urmati o scoala si sa aveti un camin. Am gasit chiar o cladire care mi se pare potrivita“.
Dupa un moment de tacere, ii spusese lui Liviu:
„Vreau sa stau putin de vorba cu tine. Acorda-mi, te rog, cateva minute“.
Durerea de pe fata acestui om il miscase pe Liviu, care il urmase afara fara sa spuna nimic.
„Mateea mi-a spus ca tu ai fost cel mai bun prieten al fiului meu. L-ai ajutat si l-ai sprijinit cum ai putut. Vreau sa-ti multumesc. stiu ca nu ai niste sentimente prea bune fata de mine, dar vreau sa fac pentru tine ceea ce ar fi trebuit sa fac pentru Flaviu. Ma voi ocupa personal de educatia ta. Toate lucrurile lui, inclusiv calculatorul, sunt ale tale. Poti sa faci ce vrei cu ele. Sunt sigur ca Flaviu ar fi fost de acord ca sa ti le dau. Te rog insa, da-mi o sansa. Nu-ti cer decat sa ma lasi sa te ajut“.
De dragul prietenului lui, Liviu acceptase. Astfel devenise el protejatul domnului Georgescu, iar Marius, care la inceput se uitase neincrezator la el, ii devenise un prieten bun. Chiar daca fizic se diferentia de Marius, caracterul il avea la fel de bun ca al lui.
Dupa ce se mutasera la orfelinat, Mateea incepuse sa tina saptamanal studiu biblic cu ei. Nu erau obligati sa participe, dar toti o indrageau mult, si din recunostinta fata de ea erau cu totii prezenti.
intr-o zi, Mateea isi adusese umbrela cu ea. Afara era senin, si nimic nu te-ar fi lasat sa crezi ca va incepe sa ploua. Copiii au inceput sa rada cand au vazut-o. Ea ii lasase sa se amuze, apoi isi deschisese umbrela si le spusese:
„Vreau sa-mi raspundeti la o intrebare. Daca afara ploua si eu am umbrela deschisa, ma voi uda sau voi fi ocrotita?“
„Vei fi ocrotita“, ii raspunsesera cativa.
„S-ar putea sa te stropesti putin“, continuase altul.
„Acum, copii, as vrea sa ma ascultati cu atentie. Am sa va citesc Psalmul 91: ‚Cel ce sta sub ocrotirea Celui Preainalt si se odihneste la umbra Celui Atotputernic zice despre Domnul: «El este locul meu de scapare si cetatuia mea, Dumnezeul meu in care ma incred!» Da, El te scapa de latul vanatorului, de ciuma si de pustiirile ei. El te va acoperi cu penele Lui, si te vei ascunde sub aripile Lui. Caci scut si pavaza este credinciosia Lui! Nu trebuie sa te temi nici de groaza din timpul noptii, nici de sageata care zboara ziua, nici de ciuma care umbla in intuneric, nici de molima care bantuie ziua ’nameaza mare. O mie sa cada alaturi de tine si zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii si vei vedea rasplatirea celor rai. Pentru ca zici: «Domnul este locul meu de adapost!» si faci din Cel Preainalt turnul tau de scapare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tau. Caci El va porunci ingerilor Sai sa te pazeasca in toate caile tale, si ei te vor duce pe maini, ca nu cumva sa-ti lovesti piciorul de vreo piatra. Vei pasi peste lei si peste naparci, si vei calca peste pui de lei si peste serpi. «Fiindca ma iubeste – zice Domnul – de aceea il voi izbavi; voi fi cu el in stramtorare, il voi izbavi si-l voi proslavi. il voi satura cu viata lunga si-i voi arata mantuirea Mea»’.
Acum, imaginati-va, copii, ca Dumnezeu isi deschide umbrela ocrotitoare asupra voastra. Nu exista pericol sa va stropiti. Sageata, ciuma, molima nu va pot ajunge. Mii de oameni de-ar cadea in jurul vostru, voi veti fi ocrotiti. Dar daca nu esti sub umbrela Lui, ce se intampla? Esti expus la toate aceste pericole. De aceea, va rog, copii, faceti din Cel Preaanalt turnul vostru de scapare si locul vostru de adapost“.
Cand Liviu ramasese singur, meditase la cele auzite. intelesese ca nu poate fi ocrotit decat daca va cauta adapost sub umbrela Domnului. in plus, dorea sa-si intalneasca prietenul in cer. Se gandise si la viata lui amara. Nu mai voia sa traiasca o asemenea viata. Prea multe „sageti“ si „ciumi“ se abatusera pana acum asupra lui. Voia sa simta mana plina de iubire a Celui care murise pentru el si putea sa-l ia sub aripa Lui.
Cerceta zilnic Biblia. isi schimbase si comportamentul. Devenise un real ajutor pentru familia Georgescu. Acestia il tratau ca pe un fiu, iar el facea tot posibilul sa-i mangaie pentru pierderea lui Flaviu.
intr-o zi, intrand in biroul domnului Georgescu, il gasise pe acesta citind scrisoarea lui Flaviu. Daduse sa plece, dar acesta il oprise:
„Intra, te rog. Vreau sa vorbesc cu tine“.
Dupa cateva clipe de tacere, continuase:
„in ultimul timp noi doi am devenit foarte apropiati, dar am evitat totdeauna sa discutam un subiect: Flaviu. Cred insa ca a venit momentul sa-mi spui tot ceea ce nu mi-ai spus pana acum despre el, din prima zi cand l-ai intalnit pana... pana a murit“.
Liviu se foise pe scaun. ii era greu sa-si adune gandurile. Moartea prietenului lui lasase o rana adanca in inima lui, care nu se cicatrizase inca. Facuse un efort si incepuse sa-i povesteasca totul, asa cum se intamplase: intalnirea lor, noptile agitate ale lui Flaviu, ura si durerea acestuia cand citise despre succesul politic al tatalui, rabdarea cu care ii invatase sa scrie si sa citeasca pe copii, dar si despre momentul cand acesta isi iertase tatal si se convertise.
„Crezi ca el m-a iertat cu adevarat, asa cum mi-a scris?“
„N-ar trebui sa va indoiti de lucrul acesta. Nu numai ca v-a iertat, dar s-a rugat mult sa ajungeti intr-o zi sa cunoasteti iertarea lui Dumnezeu. Nimic nu-si dorea mai mult decat sa stie ca veti deveni crestin“.
„Dar tu, m-ai iertat?“
„La inceput mi-a fost greu sa o fac. Am vazut insa cat de mult sufereati si regretati ceea ce ati facut. M-ati ajutat, m-ati iubit si m-ati educat ca pe fiul dumneavoastra. Ati devenit pentru mine tatal pe care eu nu-l mai am. Dupa ce eu insumi am gasit pacea si iertarea lui Dumnezeu, n-am incetat nici o zi sa ma rog pentru dumneavoastra“. Dupa un moment de tacere, continuase: „As vrea sa va daruiesc ceva. A apartinut lui Flaviu“.
Liviu se dusese la el in camera si-i adusese un caiet cu copertile verzi. I-l daduse.
„E jurnalul de rugaciune al lui Flaviu. isi nota rugaciunile, data cand a inceput sa se roage si data cand Dumnezeu i-a dat raspuns“.
Jurnalul continea multe rugaciuni, dar o rugaciune se repeta mereu, rugaciunea pentru familia lui. „Vreau,“ scria el, „macar in cer sa fiu impreuna cu cei dragi ai mei. Doamne, fa o minune si ingaduie ca mama, tata si Marius sa Te cunoasca“.
Cineva, probabil Liviu, trecuse in dreptul Marcelei si al lui Marius data convertirii lor. in dreptul lui locul ramasese gol. Aceasta il duruse. Dar cel mai tare il duruse gandul ca ar putea fi despartit de ai lui pentru eternitate. Flaviu il iertase. La fel si ceilalti. Atunci de ce sa nu primeasca si iertarea lui Dumnezeu?
Luase pixul si trecuse in dreptul lui data din ziua aceea. „Azi,“ scrisese el mai departe, „Dumnezeu ti-a implinit rugaciunea. Vom fi asa cum ti-ai dorit: toata familia in cer“.
Au trecut cinci ani de la moartea lui Flaviu. Orfelinatul adapostea acum 50 de copii. Pe langa scoala functiona acum si un atelier de tamplarie si unul de croitorie. Mateea se casatorise cu Ionel, care renuntase la afaceri si isi investise banii in orfelinat. Aveau deja doi copii. Familia Georgescu devenise iar o familie fericita. Dumnezeu este iubire, dar uneori e nevoit sa actioneze mai dur. Asemenea unui pastor care ia in brate mielul pentru a fi urmat de mama, Dumnezeu ne ia uneori pe cineva drag, pentru a fi sigur ca-L vom urma.
Daca Flaviu ar fi trait, ar fi aflat raspuns la intrebarile lui. Toata tristetea si durerea lui au fost necesare pentru ca altii sa aiba parte acum de mangaiere si de un camin. Mai mult decat atat, aceasta a fost calea prin care familia lui si o multime de copii au putut gasi impacarea cu Dumnezeu.

Un comentariu:

  1. DE ASTA TREBUIE SA-I MULTUMIM DOMNULUI, ATAT PENTRU CELE BUNE CAT SI PENTRU CELE RELE..........ORICE RAU INSPRE BINE !

    RăspundețiȘtergere

Comentariile tale pot sa incurajeze...