luni, 12 septembrie 2011

Si tot mergand prin lume...

Candva, eu eram pierdut in lumea asta mare, imi placea sa merg in Casa de Rugaciune, Casa Domnului doar obligat. Imi placea tot ce oferea lumea asta, imi placea sa am prieteni multi, imi placea sa fac lucruri care nu prea sunt pe placul Domnului. Stiam unde imi este limita, chiar daca nu faceam TOATE lucrurile care sunt pe placul celor din lume, stiu totusi ca, cel mai mic pacat Il intristeaza pe Dumnezeu. Chiar daca minteam, radeam de altii, chiar de profesorii mei, unul din cele mai urate lucruri care cred ca L-a intristat pe Dumnezeu a fost...imi era rusine ca sunt Fiu de Dumnezeu...imi era rusine sa recunosc asta...pana la un moment dat, insa, cand Dumnezeu mi-a spus ca nu e bine asta, as vrea sa citesti poezia urmatoare si sa te gandesti la viata ta, sa te gandesti la ce face Dumnezeu si ce faci tu pentru El. Dumnezeu m-a ajutat sa scriu poezia asta intr-un timp foarte scurt, (cateva minute) probabil asta din cauza ca  vrea sa transmita ceva prin ea cuiva...

...de Cosmin Frisan
Si tot mergand prin lume, prin lumea asta mare
Am mers candva pe-o cale, ce multe-mi oferea,
Si bani, si-avere multa, prieteni si ce era sub soare,
Dar eu vroiam mai multe, nimic nu-mi ajungea.

Cu cat aveam mai multe, cu cat doream mai mult
Cu atat simteam nevoia sa am si sa mai strang
Am vrut sa strang in graba din ce in ce mai mult
Fara sa imi dau seama, ca pierd si ce-am avut.

Eram pe placul lumii, celor din jurul meu
Celor ce-mi vroiau raul, celor ce sunt pierduti
Si-am simtit atunci un fior, ceva pe placul meu
Simtit-am ca sunt liber, la fel cum ii vedeam pe toti.

Dar tot mergand pe cale, strangand in viata mea
Vedeam in spate-o urma,vedeam cum se pierdea
Ce-o viata-ntreaga strans-am, cu grele suferinti
Cu multa truda, jale, dar numai biruinti.

Asa credeam atuncia, ca toate-s biruinti
Ca toate imi sunt date, sa fie pentru mine,
Dar mana mea cea mica, nu putea cuprinde
Nimic din ce-adunasem, nimic ce-aveam in minte.

Nici ganduri, planuri, promisiuni, macar o rugaciune
Dar ma vedeam prea sus s-o spun, prea mare poate,
Doream pe toate sa le am, doream cu lacomie
Cand m-am uitat in "sac" acum, le-am pierdut pe toate.

Simteam cum viata n-are rost, credeam ca s-a sfarsit atunci,
Dar am simtit din nou un fior, nu stiam ce e, dar il simteam
Am vrut sa merg 'napoi pe drum, s-o iau de la inceput
Sa strang la loc ce am avut, dar ce acuma le-am pierdut.

Atunci, o voce mi-a spotit, o auzeam asa de tare
M-am uitat in jos...nimic, in partile-amandoua,
In spate-n fata, iar nimic, eram speriat prea tare,
Dar Tu mi-ai spus cu-o voce calda ca trebuie sa ma uit in sus.

Mi-era teama sa o fac, dar incet, cu ochii-n lacrimi
M-am ridicat de jos, de pe pamant, intrebandu-ma, de ce?
Vroiam sa stiu de ce, de ce-i asa? De ce nu am cand eu am strans?
De ce-am pierdut tot ce-am avut, cand eram cel fericit?

M-am intristat in duhul meu, chiar daca nu stiam cine esti
Nici macar nu Te-am privit, nici n-aveam de gand s-o fac
Nu-ntelegeam ce am facut, dar nu stiam ca ma iubesti
Mai bine, ma gandeam, ar fi sa plec, sa uit, dar nu stiu cum...am stat,

Mi-ai spus atuncia multe, ca ma iubesti, ca vrei s-ajung la Tine
Cum Fiul Tau l-ai dat sa moara, pt unul ca si mine
Cu ochii-n lacrimi am tacut, eram fara cuvinte
Mi-ai dat raspuns de ce-am pierdut, ca sa Te-ntalnesc pe Tine...

Nu puteam rosti nimic plangeam in hohote,
M-ai luat in brate si mi-ai mai spus, ca nimenea nu poate
Sa ma iubeasca la fel ca Tine, nimenea din lume
Sa ma pazeasca de cel rau, si lumea-nselatoare.

Am auzit din nou ceva, ceva ce m-a-ntristat
Mi-ai spus ca pe dealul Suferintei, pe Golgota-n pustie
Sa moara pentru mine, pentru al meu pacat
L-ai dat candva pe Fiul Tau sa moara pe care L-ai iubit,

Si-am inteles, DE CE, nu mai aveam nici lacrimi,
Insa, gandindu-ma la ce-am avut candva, la ce-am facut,
Imi venea din nou sa plang, cu-atata dor Ti-am multumit
Ca Te-ai oprit atunci la mine, ca mi-ai luat tot ce am avut

Si cand aproape era sa cad, in groapa adanca a pierzarii,
Tu o, Doamne-ai aparut in calea mea ca un strain
Dar care-acum imi esti un scut, m-ai luat pe bratele iertarii
Si mi-ai aratat un drum, o cale si un cer senin.

12 septembrie 2011
Cosmin Frisan

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile tale pot sa incurajeze...